Jurnal de acasă: Când totul se reduce la interioare
Am mai lucrat de acasă. Să tot fie vreo 5 ani jumătate. Traduceam la vremea aceea și nu pot zice că mă deranja independența. Eram ok în liniște, mă organizam cum voiam eu, fără să trebuiască să negociez cu nimeni caracteristicile mediului ambiant. Îmi făceam treaba, dar nu simțeam nemaipomenit de acut lipsa oamenilor din jur, mai ales că după program aveam tot timpul și libertatea să ies unde vreau și să mă văd cu cine vreau. Și ieșeam și mă vedeam teribil de mult.
Acum nu e despre asta. Nu pentru mine cel puțin. Lucrez de acasă la fel de bine, cu toate că jobul este altul. Câtă vreme știu ce am de făcut, respect deadline-urile și țin legătura cu colegii, pot zice că sunt ok. Sigur că e mai greu pentru că jobul meu actual e un job nou, pe care încă îl învăț și cu care încă mă obișnuiesc. Dar de funcționat, funcționez.
Problema nu e însă lucratul de acasă. Problema este lipsa contactului uman.
Am descoperit că pe mine mă ajută cât de cât ordinea. I’m a control freak. Încerc să schimb asta. Numai că nu am apucat să schimb suficient până să lovească pandemia. Așa că în lipsa unui control al universului macro, aleg să controlez cât pot universul micro. Îmi fac și eu o ordine așa cum pot. Am lucruri fixe de care încerc să mă țin. Niște ancore să le zicem.
Fac yoga. Mergeam și înainte la clase, dar nu extrem de regulat. Pe apucate, cum se nimerea programul. De când sunt închisă în casă însă, mă țin mult mai serios de treabă. Pentru că mă trezesc de dimineață și am timp, fac cam o oră înainte de masă. Și-apoi, dacă mai e vreme seara, mai fac și atunci câteva exerciții. În primul rând pentru că știu că face bine la creier, abia apoi pentru că știu că face bine la corp. Și pentru că m-am decis ca din toată treabă asta, măcar mai grasă să nu ies.
Tot pe această premisă, mănânc la fel de ordonat ca înainte. Am aceleași mese relativ fixe, doar că orele s-au decalat puțin, nu ronțăi prostii între și nu mănânc peste măsură. Dacă aș avea ambiție și aș scoate dulciurile și panificația de exemplu, probabil la final de carantină aș arată mai bine decât am arătat toată viața. Dar hei, cu ceva trebuie să mă mai bucur și eu până la urmă.
Scriu. Am început un jurnal din prima zi de izolare. Scriu acolo toate treburile insignifiante pe care le fac. Știu că sunt complet irelevante, dar pe mine mă ajută să mă descarc treaba asta. Scrisul funcționează ca un soi de purgativ emoțional. Și-apoi, la final de tot, când o fi el, o să am amintiri cât să adun de niște memorii din ceea ce va fi fost sper cea mai întunecată experiență colectivă globală la care am luat parte.
Curățenie nu fac așa frenetic precum alții. Nu am ajuns să mă plictisesc atât de tare. Asta pentru că lucrez într-un ritm normal, iar timpul liber totuși nu vreau să mi-l ocup cu treabă. Țin ordinea normală, spăl vase, haine, aspir și cam atât. Nu lustruiesc geamuri, nu reorganizez dulapuri, nu dezinfectez febril în fiecare zi. Excepție au fost cele câteva dăți în care am ieșit din casă și atunci da, am dat cu săpun, spirt și alte asemenea pe tot ce am atins.
Mă uit la seriale la fel de moderat. Nu am tv, nici Netflix, nici HBO GO. Nu am fost niciodată a binger, cu atât mai puțin în ultimii câțiva ani, pentru că încerc să îmi menajez ochii. În situația de față, ăsta e un oarecare ghinion. Toți în jur când vine vorba de plictiseală enumeră seriale peste seriale, dar nu e chiar filmul meu acesta. De când a început, am terminat sezonul 3 din The crown (scurt și curățel), sezonul 16 din Anatomia lui Grey (mi-a ajuns doar așa pe o măsea), câteva episoade din Friends (în zilele mai gri când voiam ceva stupid și amuzant), iar de curând am început Suits (are 9 sezoane, băieți frumoși și nu e chiar lipsit de intrigă).
Nici nu am citit cărți infinite, pentru că nu am avut când. Nici nu m-am apucat de cursuri; încă deplâng faptul că am fost întreruptă o dată în viață când mă apucasem și ei serios să învăț germană. Nici nu am vizitat toate muzeele lumii, dar le tot adun prin taburi și mesaje, poate o veni și vremea lor. Am fost într-un tur al Ateneului în schimb și mi s-a părut minunat.
Cel mai important e însă contactul cu oamenii. Aici e mare problemă pentru mine și cred pentru mulți. Mai ales dacă se întâmplă să te fi prins pandemia singur. Nu ne dădeam seama cât de mult ne încarcă relaționarea. Nu cred că realizam cât de mult poate schimba ecuația prezența fizică a unui om lângă tine, fie prieten, fie rudă, fie partener.
Așa că întinzi câte o mână virtuală către cine poți. Îți suni rudele de prin țară sau străinătate cu care nu vorbești decât de sărbători sau aniversări. Îi întrebi cum e pe la ei, cum sunt, ce fac. Faci grupuri de whatsapp cu prieteni cu care nu țineai atâta legătura. Schimbați glumițe, rețete culinare și păreri. Ții videocalluri cu prietenii apropiați ca să nu uiți cum arată. Vă râdeți de cum sunteți toți nespălați pe cap. Îți scrii cu ăia care sunt singuri ca și tine. Vă verificați unii pe alții că sunteți ok.
Dacă nu erai într-o relație perfectă cu tine înainte de asta, șansele sunt ca odată cu trecerea timpului să se adâncească fix crăpăturile acelea mici pe încercai să le ții sub control în context normal. E foarte posibil să ai zile proaste, e foarte posibil să iasă la iveală anxietăți pe care le credeai rezolvate, e foarte posibil să ai senzația că îți pierzi echilibrul, e foarte posibil să nu te mai recunoști, e foarte posibil să pierzi speranța, e foarte posibil să plângi, e foarte posibil să faci lucruri pe care nu le-ai face în mod normal. Dar e foarte posibil să îți descoperi noi resurse interioare, e foarte posibil să devii mai empatic, e foarte posibil să înveți că poți trăi cu mai puțin, e foarte posibil să descoperi lucruri noi, e foarte posibil să te bucuri de chestii mici, e foarte posibil să îți faci prieteni neașteptați, e foarte posibil să începi să te înțelegi mai bine și să fii mai bun cu tine.
Una peste alta tot ce se întâmplă zilele astea se întâmplă în interior. În interiorul caselor, dar mai ales în interiorul oamenilor. Cu cât îți ordonezi și îți aranjezi mai frumos interioarele, cu atât o să îți fie mai bine.
Mihaela este fata care întoarce privirile la toate concertele, evenimentele și festivalurile iar jurnalul ei colorat de călătorie prin viață este aici.