Jurnal de acasă: Tot ce nu ești și îți dorești să fii, vei deveni în ritmul tău

Sunt unul dintre oamenii care au zis mereu “aș vrea să fie weekend tot timpul”, sau “visez la un sfârșit de săptămână care să țină vreo două luni”, ori “mamă, cât mi-aș dori să lucrez de acasă!”

Și uite ce am atras! Glumesc. Însă toată perioada asta, pentru mine cel puțin, a venit cu o liniște incredibilă. Liniștea aia după care tânjeam atât de tare. Asta mai ales pentru faptul că sunt introvertită, nu foarte comunicativă, nu foarte fană oameni, iar acasă e locul meu de “distracție”.

Mai mult decât atât, nu știu cum am reușit să văd numai părțile bune. Stau acasă la mine, lucrez în vârful patului, încă îmi vine salariul și, poate cel mai important: petrec mai mult timp ca niciodată cu câinele meu care e foarte fericit de schimbarea asta. Despre pisică n-aș spune același lucru… În plus, m-am bucurat că nu mai am nevoie să mai ajung urgent în tot felul de locuri, că nu-mi mai pun problema că întârzii la birou sau cu ce mă îmbrac azi, dacă mă machiez sau nu, ce-mi cumpăr de mâncare la prânz și tot așa.

Legat de job, am descoperit șocată faptul că am fost infinit mai eficientă și mai creativă de acasă. Mai ales că schimbarea e mare atunci când lucrezi pe partea de producție într-o televiziune, iar munca ta constă în zile de filmări cu invitați, zile de montaj, lucruri pe care nu ai cum să le mai faci de acasă și, totuși, trebuie să reinventezi fiecare lucru pe care îl făceai înainte. Cred și sper că am reușit.

În paralel, am asociația mea pentru protecția animalelor, Big Hearts Society, dar sunt și voluntar în cadrul Asociației Clubul Câinilor Utilitari, în echipa de Terapie și Activități Asistate de Animale. Și dacă un lucru m-a lovit cel mai tare a fost faptul că a trebuit, în toată perioada asta, să pun stop pe planurile astea două, cele mai dragi mie. Sper însă ca lucrurile să revină cât mai repede cât de cât la normal și să-mi pot relua activitatea legată de animale și copii.

Așa cum îmi place să spun mereu, trăim vremuri interesante și total noi pentru fiecare dintre noi. Vremuri în care ne arătăm pe noi înșine, exact așa cum suntem, iar asta poate fi uimitor de frumos sau incredibil de înspăimântător. Totuși, mi se pare că o mulțime de oameni au scos lucruri bune și curajoase din ei, că au venit împreună, că și-au spus lucruri pe care le țineau închise în ei, că au ajutat enorm, iar asta îmi dă speranță.

Aș vrea să închei cu o chestie care a tot umblat în online: “în perioada asta trebuie să înveți ceva nou, să citești mai mult, să mănânci mai sănătos, să faci nu-știu-ce schimbare radicală în viața ta”. Rar a existat un lucru care să mă scoată mai tare din sărite cum a facut-o asta. De ce? Pentru că noi, oamenii, suntem neobosiți atunci când vine vorba de a ne biciui singuri și de a pune o presiune enormă pe noi fără niciun sens.

Nu, nu trebuie neapărat să știm ceva nou atunci când vom fi ieșit din perioada de izolare. Nu trebuie neapărat să vorbești japoneza, să ai 5 kg mai puțin, mușchii mai tonifiați, să-ți dobori recordul de citit, să știi atâtea rețete cât pentru un restaurant întreg sau să fii o mamă mai bună. Ești deja. Iar tot ce nu ești și îți dorești să fii, vei deveni în timpul tău, în ritmul tău. Însă fii sigur/ă că săptămânile astea și-au pus amprenta pe fiecare dintre noi. Cum? O să aflăm exact la momentul potrivit.

Carla este mama lui Happy, cățel de terapie, și a lui Vineri, mâța cu vești proaste, voluntar și mare iubitoare de animale.