Jurnal de freelancer acasă, cu Apocalipse, soluții și pregătiri
Visez Apocalipse de când mă știu. Vin de unde mă aștept mai puțin și lovesc cumplit, uimindu-mă până și pe mine, creatoarea lor, cu bogăția senzațiilor oferite. Cataclisme, războaie, extratereștri, zombies, bombe nucleare și multe alte dubioșenii, uneori poetice și superbe vizual, alteori înfricoșătoare de-a dreptul. Sunt finalurile pe care, în subconștient, le dau lumilor din capul meu și, invariabil, mă agit în vis pentru a-i avertiza pe cei dragi că vine nenorocirea. Uneori îi râd Apocalipsei în față și-i spun că nu mi-e frică de ea, știu eu erupția aia concomitentă de vulcani, am mai văzut-o și am fentat-o luându-mi zborul spre Marte cu nava lui Elon Musk, alături de familie și prieteni, ia-o p-asta, făi Apocalipso! Alteori sfârșesc oribil, suprinsă de propria capcană în care mă vâr, csf, nu sunt mereu pe fază?!
Acum câteva luni, la finalul anului trecut, plecând de la Apocalipsele din capul meu, mi-am alcătuit o listă de lucruri pe care aș fi vrut să le fac, astfel încât să nu fiu surprinsă de scenarii nasoale: cursuri de prim-ajutor, cursuri de supraviețuire în sălbăticie, cursuri de condus în condiții extreme, kituri de supraviețuire și multe alte chestii care mi se păreau mai probabile să se întâmple. Pentru pandemie, însă, nu m-am pregătit deloc. Nici nu știu ce fel de cursuri m-ar fi pregătit pentru o situație ca aceasta, una dintre cele mai plictisitoare posibile și în același timp atât de dramatice. Probabil un atelier de răbdare ar fi fost oportun.
Sunt în a 25-a zi de #StauAcasa. În timpul ăsta, am ieșit afară de 4 ori, scurt, pentru cumpărături în proximitatea casei. În prima incursiune m-am aventurat, ca o nebună, cu nasul într-o magnolie de lângă un Mega Image. De partea cealaltă a copacului, un bătrânel romantic, care adulmeca și el primăvara, mi-a strigat puțin contrariat: “Nu miroase, doamnă!”. Ne-am speriat unul de altul, deși ne despărțeau cel puțin 5 metri și trunchiul copacului. M-am tot gândit la omul ăsta și mirosul inexistent al magnoliei în fiecare zi în care am dizolvat pastile de clor pentru a șterge urmele incursiunilor în afara apartamentului. Nu-mi place clorul. Miroase a spital. Miroase a tot ce e mai rău.
Sunt PR freelancer cu acte în regulă de un an. Ce zic eu aici, sunt antreprenor cu IMM. Mă rog, probabil că eram, că acum deja nu mai contează, important este să știu ce o să fiu când ieșim din izolare. Am o super experiență, de aproximativ 13 ani, în lucratul de acasă. Am făcut asta aproape toată viața, chiar și atunci când lucram în presa glossy. Știu cum să nu mă plictisesc cu mine, cum să îmi organizez programul, cum să nu mă las distrasă, cum să fiu eficientă, pe scurt. Dar acum, toate acestea nu îmi folosesc la mare lucru.
Lucrez alături de colega mea Anca Maco în zona culturală, cu precădere în industria cinematografică. În acest moment, toate proiectele în care suntem implicate sunt amânate, înghețate sau cu un mare semn de întrebare la status. Așa că îmi ocup zilele căutând alături de Maco soluții pentru furnizarea de conținut pentru aceste proiecte, abâtându-ne de la planurile de comunicare realizate la începutul anului, gândidu-ne la soluții pentru ca aceste evenimente să se întâmple în condiții de maximă siguranță atunci când o parte din restricții se vor ridica, documentându-ne asupra a ceea ce fac alte evenimente similare și încercând să ne dăm seama cum vom funcționa de acum încolo.
V-aș minți dacă v-aș spune că mi-e bine, că viața merge mai departe, dandy, super relaxată și sunt eficientă în continuare, fac magii cu bagheta pe care scrie PR. Îmi dau seama că, indiferent când se va termina, viețile noastre, personale și profesionale nu vor mai fi la fel ca acum câteva săptămâni. Dar mi-am găsit un scop în toată nebunia asta: acela de a mă pregăti pentru un nou restart. E, pe undeva, mai bine decât să mă pregătesc pentru Apocalipse. Tot ce am de făcut e să rămân sănătoasă, să îmi păstrez energia pentru lucruri cu adevărat relevante, să nu mă deprim făcând ture între știrile TV și internet, să țin legătura cu oamenii importanți din viața mea, să îmi iau doza de soare atât de necesară, să fac suficientă mișcare încât nu mă anchilozez în apartamentul ăsta de 72 de mp, fără balcon, și să mă bucur de fiecare zi așa cum vine, câteodată cu tristețe, furie sau plâns, alteori cu energie și optimism.
Întotdeauna am fost de părere că trăim într-o perioadă importantă din evoluția omenirii. Iar acum, mai mult ca oricând, sunt convinsă că așa este. Depinde de fiecare dintre noi cu ce contribuim la lumea nouă care deja se conturează. Ca oameni de comunicare, cred că fiecare dintre noi putem schimba mici lucruri în bulele în care trăim prin intermediul proiectelor în care suntem angrenați. Este datoria noastră să aducem în discursul public valori precum responsabilitate și solidaritate, să ne facem utili în cauze ce contribuie la diminuarea dezastrului în care trăim acum și să fim parte din lumea la care visăm de atâția ani. Și, desigur, la final, vom fi toți experți în răbdare.
Simona este PR cultural, mai ales în industria cinematografică și, alături de colega ei, Anca Maco, este responsabilă de comunicarea pentru Gala Premiilor Gopo, Film +, Anonimul, Bucharest International Dance Film Festival dar și pentru filmele Parasite, Todos Los Saben și It must be heaven, din portofoliul Independența Film.
