Jurnal de freelancer acasă- Despre tristețe și cum totul va fi bine
M-am trezit ieri încurajându-mi prietena din Milano și spunându-i că “totul va fi bine”. În secunda următoare mi-a fost maxim de rușine dar prea târziu – mail-ul fusese deja trimis. Am revăzut imaginea aceea cu ea, stând în carantină deja de 2 zile, într-o țară în care efectiv se moare pe capete, încercând să facă față momentelor ăstora așa cum știe ea, o femeie de 45 de ani, cu temerile ei, cu îndoielile ei, cu toată viața pusă pe hold de câteva săptămâni bune. De partea cealaltă a calculatorului – eu, asigurând-o că, într-un fel sau altul, totul va fi bine. Păi se pare că pentru 800 de italieni nu va mai fi niciodată bine. Și cine poate ști pentru câți de acum încolo acel “va fi bine” va fi venit prea târziu? Mă asiguram pe mine de fapt că “va fi bine”, că nimic rău nu se poate întâmpla, de parcă eu aș fi putut decide asta. Iar încurajările de genul acesta au devenit dintr-o dată nule, chiar și pentru mine, cea care le rostea cu atâta lejeritate. Ca și cum nu ar fi fost suficient (dar vezi, karma întotdeauna îți aduce în față ceea ce faci tu altora), astăzi îi spun prietenului meu că mă simt puțin tristă. “Dar nu ai de ce!”, îmi spune, dorind să mă îmbărbăteze, așa cum știe el mai bine. M-am înfuriat! M-am înfuriat pentru că, așa cum făcusem eu cu o zi înainte, cineva îmi invalidase emoțiile, starea, trăirile. Cineva îmi spunea că nu e bine felul în care simt eu. Cu ce drept? Mai ales acum, în timpul acesta, facem asta mai mult ca oricând. Ca un fost anxios, pot spune clar că nu ajută pe nimeni indicațiile astea de pe margine. Pe nimeni!
Dacă în panică eu mă manifest altfel decât tine, cine are dreptate?
Dacă tu fugi și eu înlemnesc, cine are dreptate?
Dacă tu plângi și eu râd, cine are dreptate?
Cine decide ce mecanism activat de cine știe ce credință sau de cine știe ce experiență se manifestă în mine, și nu și în tine?
Suntem extraordinar de buni în a nega emoțiile celorlalți, a le combate, a le călca în picioare chiar și cu impresia că le facem un mare bine, când tot ceea ce avem cu toții nevoie este să fim ascultați, să simțim că nu suntem singuri, și cam atât. Și din nou, totul începe cu ceea ce facem cu noi înșine.
Eu astăzi îmi rezerv dreptul de a simți tristețe. Astăzi îmi acord libertatea de a nu excela în activitatea mea. Astăzi nu voi alina nici o durere străină, pentru că am nevoie să stau cu a mea. Astăzi mă bucur pentru cei pentru care “va fi bine” și știu, conștient, că pentru mine este bine acum dar, chiar și așa, sunt tristă. Astăzi, și în fiecare zi când voi simți, voi sta în emoția mea fără a mai încerca să o înveselesc ori să o îndulcesc, ci să o iau atât de ca atare pe cât iau bucuria.
Astăzi nu îmi voi mai păcăli tristețea, distrăgându-mi atenția cu un film bun, cu discuții interminabile sau cu o bucată de ciocolată. Ba da, ciocolata poate să rămână. Cu alune. Și o cană mare de ceai de tei, că e liniștitor.
Bianca este fost jurnalist, co-fondator Brainplay, trainer și inițiator de idei libere. S-a alăturat inițiativei NO.MAD Talks de a povesti despre lucrul de acasă în perioada asta complicată pentru noi toți, care ne panichează, ne întristează și așa e normal să fie. Dar e normal și să împărtășim prin ce trecem.