Jurnal de freelancer acasă: îmi prețuiesc mai mult decât orice libertatea
Sunt Andreea, artist ceramist și (ucenic) bijutier și mă învârt prea mult în propriul cap dintotdeauna. De când eram un copil extra-timid care credea că ceilalți îl ignoră nu pentru că stă prea cuminte într-un colț, ci pentru că e urât. Eu cu mine suntem prieteni de atunci. De când mă tundea tata scurt-ciocănel. Mă uit în poze. Nu te-ai fi prins că sunt fată nici într-o mie de ani. Nu mă ajutau trăsăturile. Nu mă ajuta tunsoarea. Nu mă ajuta atitudinea. Eu știam să cațăr copaci, nu să fac frumos la oameni. Și așa am rămas. Oamenii și socializarea, chiar și în contexte pozitive, mă obosesc teribil. Era, bănuiesc, inevitabil ca mai devreme sau mai târziu să ajung freelancer.
Am încheiat al 11-lea an de când lucrez pe cont propriu. Din 11, ceva mai mult de 9 i-am lucrat din propria sufragerie sau din balcon. Zilele astea abundă în sfaturi pentru făcut față lucratului de acasă, majoritatea vorbesc despre organizare, abia dacă mă regăsesc în câteva. Sunt un animal ciudat, o combinație de programator-psiholog-artist (cronologic, după diplome), deci o combinație între rațional și emoțional, între aproape OCD-ist perfecționist (numai ideea de a depăși un deadline mă furnică neplăcut pe șira spinării) și aparent haotic-artistic, la simțire și fără schițe. Asta se reflectă în tot ce fac, de la felul în care creez, mă formez și mă cresc, până la felul în care mi-am dezvoltat universul profesional, aproape organic și instinctiv, deși nu chiar.
Îmi place să spun că funcționez pe bază de revelații în tot ce fac. Fiind tot timpul eu cu mine, am realizat la un moment dat că deciziile mele aparent impulsive sau intuitive sunt, de fapt, rezultatul unor calcule permanente care mi se învârt în cap în background. “Cineva” selectează ideile care merită păstrate, întreținute, întoarse pe toate părțile și dezvoltate și, la un moment dat, puff! revelația și știu exact ce trebuie să fac, așa că mă apuc pur și simplu să fac lucrul respectiv. Am o încredere aproape oarbă în persoana care stă la conducerea eului meu subconștient. Are niște abilități de observație, planning și calculat probabilități ceva de speriat, pe care conștient nu le-aș putea egala niciodată. Nu e nici o glumă când spun că nu mi se oprește mintea niciodată. De aceea, în perioadele foarte aglomerate, intru într-un soi de overload și nu mă mai pot odihni nici când sunt epuizată. Reușesc să întrețin și să cresc un mic business de 11 ani și, totuși, absolut niciodată nu mi-am făcut planuri serioase/scrise pe mai mult de câteva zile, poate câteva săptămâni, dar nu mai mult de vreo două ori pe an că intru în fibrilație și mi se pare că mi se fură libertatea. Cred mai mult decât în orice în procesorul din background care îmi spune care-i următoarea mișcare. Așa supraviețuim noi ăștia introvertiții. Ținem ședințe în propriul cap, suntem mulți și nu ne plictisim niciodată. Și avem pisici cu care purtăm conversații și mai lungi.
Mi s-a spus de o mie de ori “imaginează-ți unde ai fi dacă ți-ai face planuri, dacă ți-ai stabili obiective, dacă ți-ai angaja ajutoare”. La nebuni, acolo aș fi. Îmi prețuiesc mai mult decât orice libertatea. Nu mă interesează nici măcar puțin unde aș fi dacă aș face lucrurile pe care ar trebui să le fac, cât de mult mai mulți oameni ar ști cine sunt, câți angajați aș avea, câți bani etc. Băi, să fie clar: nici măcar puțin. Știu exact ce ar trebui să fac. Ntz. Tot ce vreau e să îmi fac treaba cum știu eu mai bine, să am clienți mulțumiți, să nu încalc deadline-uri, să respect și să fiu respectată la nivel uman și profesional și atât. Ard foarte repede și definitiv toate legăturile în care partea cu respectul nu se întâmplă.
Unul dintre cele mai delicate momente a fost când, totuși, după mai bine de 9 ani de lucrat în propria sufragerie, m-am hotărât că îmi trebuie atelier. Studiam artele și văzusem că în atelierul facultății sunt semnificativ mai eficientă decât acasă. Ideea de atelier funcționa, iată, în background când la sfârșitul lui ianuarie 2018 l-am cunoscut pe Florin, actualul meu coleg. După atâția ani de lucrat singură și neînțeles cu nimeni, deși mai încercasem colaborări, am făcut click instant și, nici 6 luni mai târziu, am deschis împreună Joined by Fire Studios. Împărtășim aceeași filosofie de lucru, aceeași nebunie, ne completăm excepțional în lucru, suntem dependenți de creștere și avem zile în care fiecare stă în atelierul lui și abia dacă ne vedem. Am găsit și o soluție pentru a-mi altera cât mai puțin libertatea, n-aș fi fost eu altfel: atelierul este în scara următoare celei în care locuiesc, mă duc și mă întorc de la lucru în haine de casă și în papuci, la orice ore doresc.
Trebuie să recunosc că ritmul în care am lucrat zilele astea este ritmul în care visez să lucrez. Aproape mi-a fost rușine să recunosc asta. Nu pentru că nu spun tot timpul că vreau să încetinesc ritmul, ci pentru că în jurul meu e tragedie, oamenii sunt triști și claustrați, iar eu mă simt mai serenă ca niciodată. Am putut lucra fără presiune, fără zeci de mail-uri la care să răspund, fără curieri care vin și pleacă. Am putut pur și simplu să îmi iau timp să lucrez cum am simțit. Azi a fost a treia zi pe care mi-am acordat-o pentru a picta ceva pentru care în mod normal mi-aș acorda maxim o zi, chiar dacă ziua aia de lucru ar trebui să aibă 16-18 ore. Nu știu de câți ani n-am mai făcut asta. Mi-am luat și tableta grafică la care visez din 2008 și un curs de digital painting și aproape că iar n-am timp. E fabulos pentru mine și mă bucur de fiecare clipă. Here’s to silver linings.