Jurnal de freelancer acasă: Mă bucur că am oameni faini în suflet și la un click distanță

„Într-o viață anterioară ai fost general, filosof, stareță, profet, mecena sau… robot”, mi-au spus, în diverse contexte, colegi, amici, rude și teste online. M-au distrat mereu asocierile astea, mai ales când le remarcam unele atribute conștient, glumind, în puținul timp pe care mi-l acordam distinct pentru autoanaliză. Mi-am populat mereu mintea și zilele încercând să cuprind cunoștințe din toate domeniile, mereu asociate contextelor care le-au generat, pentru a-mi hrăni nu doar curiozitatea, ci și posibilitatea de înțelegere și adaptare, fiindcă nu am alte abilități de supraviețuire în afara acceptării începutului, parcursului volatil și finalului care delimitează percepția timpului fizic al existenței. Iar felul în care se manifestă instinctul de supraviețuire ține și de viziunea despre lume și viață a fiecăruia, de puterea și capacitatea de a învăța, nu doar de listele și resursele de prepping din cărți și de pe net. Așa că, indiferent de puținele bucățile care se văd, separat sau împreună, am un întreg magazin de resurse pentru accesarea cărora e important să las ușa deschisă sau să îmi amintesc unde pun cheia… și destulă imaginație cât să le inventez. Iar în perioada asta, încerc să completez rafturile pe care le-am tot golit din magazinul ăsta încă dinainte de instalarea crizei în țara și în viața mea. Și sunt zilnic recunoscătoare că am o parteneră de muncă la distanță, un partener de viață, prieteni buni și doi părinți onești și cu picioarele pe pământ care-mi amintesc pe unde să caut cheia aia când dau semn că o rătăcesc. 

Azi împlinesc opt luni de când lucrez de acasă. Cochetasem cu ideea timp de șase ani, mă antrenasem în tot felul de proiecte pe lângă jobul de bază vreo 13 ani, mă simțeam pregătită să îmi folosesc toate resursele, instrumentele și cunoștințele dobândite până atunci într-o nouă etapă, oficializând colaborarea pe care o aveam cu colega mea Simona Rădoi de ceva vreme. Fiecare zi din astea 8 luni a fost o provocare, așa cum va fi și de acum încolo, indiferent de tipul de criză și de context. Pentru că munca de freelancer vine cu presiuni mai mari cărora nu le poți face față doar cu obiceiuri sănătoase de muncă, time management, planificare și monitorizare de business, cunoștințe, informații, experiențe, oameni speciali și proiecte plăcute.

Modul în care îți desfășori activitatea trebuie să fie circumscris stilului tău de viață și mai ales acceptării tuturor limitelor, regreselor, piedicilor, frustrărilor, fricilor, cunoscutelor și necunoscutelor, percepțiilor, dezamăgirilor personale și profesionale, pentru a fi cu adevărat aproape de tine însuți.

Așadar, încerc să-mi ascult corpul și mintea, îmi stabilesc lista cu „lucruri de făcut” cu o zi înainte, o revizuiesc mental la fiecare sunet al alarmei de dimineață și stabilesc dacă și ce tip de modificări suportă, într-un dashboard căruia îi fac rezumatul zilnic pe un caiet studențesc, pentru că asociez agendele cu o perioadă de „normalitate” și caietul ăsta cu un instrument utile perioadelor de învățare, exercițiu și muncă suplimentară, urmate de examinări, ceea ce e mai aproape de felul în care percep sau internalizez situația actuală. Chiar dacă proiectele la care lucrez sunt, în mare parte, evenimente amânate.

• Încerc să acord timpul potrivit pentru muncă în funcție de priorități, volum, deadline-uri (cel mai des autoimpuse), capacitatea de concentrare în anumite intervale de timp, dar și pentru escapism, informare corectă, cunoaștere, curiozitate, socializare etc în funcție de starea de spirit și forma fizică.
• Nu încep nicio altă activitate până nu-mi termin rutina de igienă și curățenie și nu mă așez la laptop în pijamale. Lecturile de la cafeaua de dimineață și de după cină includ, în egală măsură, informarea din surse oficiale, site-urile de calitate, feed-urile setate în prealabil pe cuvinte cheie și publicații, urmărirea anchetelor și a statisticilor, verificarea site-urilor Factual și Rubrika,  consultarea noutăților din tehnologie, marketing, PR, finanțe, social media, cultură, divertisment, mediu, antreprenoriat, CSR, newsletterele din străinătate sau din țară (iar de la noi recomand cu căldură Misreport, Monday Memo, Cristian China Birta, Republica), lăsând scanarea newsfeed-urilor și hashtagurilor de pe Facebook, Twitter și Instagram pentru 3 pauze de 5-15 minute la fiecare două ore de lucru, alternate cu pauzele de 5-10 minute pentru mișcare prin casă sub orice formă (chiar și genuflexiuni cu sticla de apă pe jumate plină în mâini).
• Ascult muzică sau las televizorul pe un canal de știri în funcție de starea de spirit și tipul de activitate pe care-l desfășor în anumite zile sau momente, îmi întrerup munca atunci când simt că îmi pierd energia și concentrarea și mă duc să-mi iau în brațe timp de câteva minute pisica și vorbesc cu ea atunci când sunt singură acasă sau fac karaoke 5 minute pe o piesă sare îmi place sau o parodie nouă – ultima pe care am executat această detensionare este Hello (from the Inside) An Adele Parody by Chris Mann https://www.youtube.com/watch?v=M5azNpTwVk8).
• Chiar dacă sar deseori peste prânz, mă asigur că micul dejun și cina sunt momente de care mă bucur pe îndelete. Mai ales în perioada asta când „ce mâncăm azi” e întrebare, răspuns și practică pentru a aduce și un strop de plăcere, nu doar combustibil.
• Cele 4 ieșiri din ultimele 20 de zile (cu măști și mănuși achiziționate de alertele internaționale din februarie, că după aia oricum n-am găsit nimic nicăieri) au fost planificate cu liste pe care s-au adăugat ori s-au înlocuit produse în funcție de nevoi, mici plăceri și ofertele de la fața locului, și urmate de o rutină de dezinfectare compulsivă, inclusă și aia printre taskurile zilei, să nu-mi dau panici că nu-s disponibilă dacă e nevoie de mine pentru vreo treabă urgentă.
• Conversațiile telefonice cu părinții s-au înmulțit, iar dorul de întâlnirile cu prietenii se mai ostoiește cu câte un call săptămânal în care stăm la povești. Ce-i drept, n-am mai jucat mimă până acum în fața laptopului și nici nu mă pricep la mimă, în general, dar începe să-mi placă.
• Serile includ, pe lângă buletinele de știri din țară și de pe-afară, conversații cu partenerul despre descoperirile și bookmark-urile zilei puse deoparte (știri, opinii, meme-uri, piese noi bune sau despre coronavirus din toată lumea – da, le adun într-un playlist de sezon https://www.youtube.com/playlist?list=PLYoI9ZPmB7bRg82jNCHyyknvn_aIKCcb7, vloguri, postări interesante sau haioase, vești de la prieteni, conspirații și fake news, tot feluri de linkuri – ferestre spre realități din toate bulele și lumile, mici prostioare – inclusiv cititul de bârfe sau previziuni astrologice de coronavirus) asezonate cu plâns și râs compulsiv, și vizionări din cel puțin 3 formate, dacă nu apuc să citesc nimic din vreo carte sau să fac exerciții fizice (yoga, pedalat pe bicicleta-suport de poșetă): un reality/ game/ talent show (în ultimele două luni m-au acompaniat Survivor All Stars Australia, Survivor: Winners at War (USA), American Idol, Next In Fashion, The Circle)  un serial de comedie sau un stand-up special și un film sau un serial dintr-un alt gen pentru care am chef sau curiozitate la acel moment de pe platformele de streaming la care am acces.

Desigur, îmi propun mai multe, cel puțin în materie de scris sau făcut lucruri pentru mine, mă întristez deseori că las pe ultimul loc sau amân împlinirea celor mai dragi dorințe (lecțiile de limbi străine, deprinderea unor skill-uri noi și furnizarea de conținut original într-o formulă pe care am tot pritocit-o ani de zile, scrisul proiectelor rămase la stadiul de idei explorabile), dar cum ăsta e un obicei prost cu care mă lupt de peste 10 ani, încerc să mă bucur de fiecare reușită mai mult decât mă consum pentru lipsă. Da, mi-e dor să merg la film, să mă facă Cristina Grama de la Fason Salon om cu culori mai faine în păr decât am eu în cap, să mă plimb, să mă văd la un vin cu prietenii, să călătoresc etc dar pe cât posibil încerc să suplinesc acasă și online toate lipsurile astea (magia Cristinei, însă, cred că va fi una din primele bucurii pe care sper să mi le fac în „libertatea” realității post-izolare când o binevoi ea să vină).

Îmi răsplătesc fiecare task sau acțiune nu doar cu un marker galben sau un check într-un Excel, ci cu un gând sau cuvânt pe care îl notez la final de caiet într-o pauză de cafea, ceai sau privit pe fereastră.
Însă, primele cuvinte: pandemie, carantină, criză, responsabilitate, distanțare socială și empatie rămân în capul listei și nu sunt sinonime cu freelancing-ul, altfel l-am fi găsit pe lista Merriam Webster adaptată în martie 2020 – https://www.merriam-webster.com/words-at-play/new-dictionary-words-coronavirus-covid-19

Cuvintele au parcursul și rostul lor.  Primele trei conțin într-un sens sau altul ideea de moarte, celelalte trei elementele esențiale ale supraviețuirii în această perioadă. Iar a fi freelancer, indiferent de domeniu, înseamnă a internaliza și a adapta mereu un model de lucru care se circumscrie într-un univers în care nu domnește un sens sau altul, ci un context care le înglobează pe toate. Iar pentru asta, ai nevoie de exercițiul zilnic al celei mai potrivite selecții pentru anduranță, nu de presiunea unei rutine fixe împrumutate, pentru încălcarea căreia ajungi să te învinovățești. Și uneori, ai nevoie să te distrezi, chiar și dacă asta înseamnă, preț de câteva minute să-ți imaginezi dacă într-o viață anterioară sau paralelă (în care nu crezi) ai fost general, filosof, stareță, profet, mecena, robot sau orice altceva și să te imaginezi combinând atributele care-ți plac și ți se potrivesc pentru a te remonta pentru viața reală.

„Orice s-ar întâmpla, să nu ne pierdem cumpătul”, spune Profesorul la începutului primului episod din sezonul 4 al serialului Casa del Papel care va avea premiera pe Netlix în 3 aprilie și care e plin de situații, decizii și replici pe care e greu să le vezi doar în convenția ficțiunii, când fiecare sunet de sirenă de ambulanță ce-ți perforează geamurile are deja altă semnificație. Și escapismul are provocările lui.

Azi se împlinesc doar opt luni de când sunt doar freelancer și vreo trei săptămâni de când #StauAcasă care fac tot ce-am trăit înainte, în 39 de ani, să pară „altă viață”. Locurile și oamenii copilăriei mele sunt în carantină totală, dar nu imposibilitatea vizitei pascale mă bântuie, ci teama că prima ocazie de vizitare o să fie marcată doar de noi morminte. Asta pe lângă incapacitatea de a ajuta, odată cu orizontul lipsei veniturilor și imposibilitatea legală de accesa orice tip de indemnizație și ajutor financiar, lipsa asigurării de sănătate, ceea ce nu e doar cazul meu, ci al multor colegi de breaslă.

Am făcut doar 1200 de pași prin cei 48mp, proprietate-pe-numele-meu-dar-cu-rate-toată-viața-la-banca de-la-care-nu-primesc-răspuns-de-amânare, iar după toate lucrurile care mi-au umplut ziua, cu câteva bune și cu multe rele, mă bucur că am, pe lângă conexiune la internet, apă, săpun, hrană și medicamente, exercițiul statului cu mine fără de plictis sau panică prelungită, cărți și muzici care mă așteaptă, amintiri bogate din locuri, contexte și experiențe diferite, oameni faini în suflet și la un click distanță, curiozitate, speranță și timida împăcare și acceptare a cunoscutelor și necunoscutelor trecutului, prezentului, posibilului…

Anca Macoviciuc (Maco) este specialist în comunicare și marketing digital, cu 15 ani de experiență în online (project & content management, online marketing strategy), 9 ani în radio (Radio 21, Tanănana) și fost jurnalist de divertisment. Pe lângă campaniile de promovare ale unor filme românești, printre proiectele culturale la care a lucrat se numără Festivalul Internațional de Film Transilvania, Divan Film Festival, Bucharest International Dance Film Festival. Unul dintre filmele pe care speră să le vedeți în cinematografe anul acesta este documentarul „Acasă/ My Home”, regizat de Radu Ciorniciuc, distins la Sundance Film Festival 2020 cu premiul juriului competiției World Documentary Cinema pentru „cea mai bună imagine”.