M-am trezit ieri încurajându-mi prietena din Milano și spunându-i că “totul va fi bine”. În secunda următoare mi-a fost maxim de rușine dar prea târziu – mail-ul fusese deja trimis. Am revăzut imaginea aceea cu ea, stând în carantină deja de 2 zile, într-o țară în care efectiv se moare pe capete, încercând să facă față momentelor ăstora așa cum știe ea, o femeie de 45 de ani, cu temerile ei, cu îndoielile ei, cu toată viața pusă pe hold de câteva săptămâni bune. De partea cealaltă a calculatorului – eu, asigurând-o că, într-un fel sau altul, totul va fi bine. Păi se pare că pentru 800 de italieni nu va mai fi niciodată bine. Și cine poate ști pentru câți de acum încolo acel “va fi bine” va fi venit prea târziu? Mă asiguram pe mine de fapt că “va fi bine”, că nimic rău nu se poate întâmpla, de parcă eu aș fi putut decide asta. Iar încurajările de genul acesta au devenit dintr-o dată nule, chiar și pentru mine, cea care le rostea cu atâta lejeritate. Ca și cum nu ar fi fost suficient (dar vezi, karma întotdeauna îți aduce în față ceea ce faci tu altora), astăzi îi spun prietenului meu că mă simt puțin tristă. “Dar nu ai de ce!”, îmi spune, dorind să mă îmbărbăteze, așa cum știe el mai bine. M-am înfuriat! M-am înfuriat pentru că, așa cum făcusem eu cu o zi înainte, cineva îmi invalidase emoțiile, starea, trăirile. Cineva îmi spunea că nu e bine felul în care simt eu. Cu ce drept? Mai ales acum, în timpul acesta, facem asta mai mult ca oricând. Ca un
fost anxios, pot spune clar că nu ajută pe nimeni indicațiile astea de pe
margine. Pe nimeni!
(more…)