Sunt emoții ce dau dependență și pe care abia așteptăm să le mai simțim, am da timpul înapoi doar să mai înviem fluturii din stomac de la primele întâlniri, am da timpul înainte doar să ne vedem proiectele finalizate, textul sus pe afișe, evenimentul pe scenă, melodia la radio sau spotul la TV. Sunt aceste emoții care țâșnesc din corp asemenea unei fântâni arteziene, care ne scot de pe pilot automat și ne fac să simțim o fericire așa de mare că dă pe afară.

(more…)

Orice paradigma suferă transformări în timp. Contextele se înșiruie și toate au consecințe iar ultima perioadă ne-a arătat că suntem intim conectați la contextul general.  Când acesta se schimbă atunci în mod reflex ne modificăm și noi. Cu cât ne obișnuim mai repede cu ideea că suntem consecința unui context general cu atât ne va fi mai ușor să adoptăm feluri noi de a gândi. Ne aflăm într-un univers economic paralel cu cel medical. Ultimele luni au lovit din punct de vedere medical în cei mai vârstnici dar din punct de vedere economic au afectat cel mai rău pe cei tineri, cei aflați la început de drum, afaceri mici și mijlocii, afacerile locale. 

(more…)

Salutare, eu sunt Anca și nu mă plictisesc.

Râd mult chiar și când nu e cazul dar cu siguranță așa trec toate mai ușor. Nu scriu de felul meu și când Anca S. mi-a dat mesaj să fac asta m-am cam blocat. Ba mint, mai scriu întâmplări caraghioase pe Facebook dar astea sunt în joacă. Prietenii se distrează, eu râd cu ei și cam la asta se rezumă experiența mea scriitoricească. Așa că n-am să tratez altfel nici povestea de mai jos, tot eu sunt și de data asta.

Mi-am dorit să fiu freelancer, să nu am program și nici șefi. Acum niciodată nu știu să spun exact ce voi face în zilele următoare, știu însă sigur că timpul liber a devenit un lux. Am și program, mi-l fac eu dar nu știu cum reușesc pentru că e mereu mai lung decât cel de 8 ore la birou. N-am șefi dar am clienți pe care îmi face plăcere să-i știu fericiți și contează mai mult decât un șef. Acasă există un calendar pe care eu îl numesc “calendar de babe scris cu pixul” și care nu crapă la vreun update sau când telefonul se hotărăște să moară. Dar atunci când faci cu plăcere ceea ce faci, nu simți că lucrezi, ai tot timpul impresia că te joci și viața e roz. Bine, nu punem la socoteală momentele în care rozul devine gri că se duce toată povestea de râpă. Îmi place la nebunie că nu există rutină, că fiecare zi e o altă experiență, că întâlnesc o gramadă de lume din toate domeniile posibile. În urma cu niște ani, Dan, profesorul meu de fotografie spunea că datorită camerei a ajuns în locuri în care nu credea vreodată că va ajunge și a cunoscut o mulțime de oameni. Eu aș adăuga că mi-am făcut și o grămadă de prieteni.

În această perioadă, fotograful e în pauză. Sau cel puțin eu. Evenimentele s-au amânat, unele s-au anulat, ședințele foto au rămas în aer și urmează să fie reprogramate după ce lucrurile își vor relua cursul firesc. Încă n-am găsit o variantă prin care să pot lucra de acasă în acest domeniu, încă mă gândesc la soluții. Deocamdată cred că e foarte important să rămân cu mintea întreagă și lucrez “de acasă” la asta. Pot să-mi fac planuri, să-mi pun în ordine gânduri și idei și mai ales să lucrez la partea pe care cei mai mulți o neglijăm deși e vitală, corazonul. În același timp mă gândesc că știu să fac o mulțime de lucruri și poate n-ar fi rău să nu-mi mai pun “toate ouăle în același coș”, să reconfigurez tot ceea ce făceam până acum.

Cel mai des am auzit zilele astea de la o grămada de lume: “mă plictisesc”, “eu ce o să fac atâtea zile în casă?”. Pentru niciunul dintre noi nu e o situație plăcută, nimănui nu-i place să stea în casă și mai ales să știe că nu are voie să umble teleleu. Și totuși eu ce pot face? Hai să fac ce îmi place și să iau izolarea ca pe o vacanță în care suntem doar eu cu mine și poate reușesc chiar să ne împrietenim. Și spune toate astea una care se trezește în creierii nopții că are nevoie de o pauză și o ia pe străzi la plimbare. Mă străduiesc să văd partea bună și în cele mai dubioase situații, nu pentru că sunt vreo optimistă incurabilă ci pentru că asta mă ajută să văd lucrurile mai bine și să găsesc soluții. E exercițiul pe care îl am la impuse. În general îmi place să am dacă se poate chiar mai multe variante sau, cum ar spune unii, măcar un as în mânecă. Acum mă simt luată pe nepregătite și, cum spuneam și mai sus, încerc să fac rost și de un as.

Pentru un fotograf, timpul petrecut în casă e o corvoadă, mai ales dacă obișnuiești să stai pe coclauri, mergi la evenimente și în general nu stai închis într-un birou. Pentru mine însă e o perioadă bună să fac lucruri pentru care în altă perioadă nu-mi găseam timp.

Așa că am început ca o nevastă, am continuat în felul meu și s-a dus pe pustii gospodina cu moațe și șorț. Nu mi-am programat nimic, n-am facut vreun plan de bătaie, n-am organizat un calendar cum să rezist în perioada asta. N-am vrut așa ceva pentru că de obicei se întâmplă totul după calendar iar acum încerc să elimin orice îmi creează și cel mai mic disconfort. Vreau să mă simt în vacanță și să fac numai ce mă taie capul, fără program.

1. Noi ne aprovizionăm?

În prima zi de izolare am râs când am auzit că pe soțul meu l-au trimis acasă de la muncă. I-am spus că n-ar strica să avem și noi ceva în cămara-necămară de pe hol, un dulap în care găsești de obicei orice altceva decât conserve sau pungi cu făină. Ne uitam la tv și mai băgam o tură de râs, că românul e disperat și strânge ca hamsterul o grămadă de mâncare din cauza sechelelor de dinainte de ‘90.

Ne-am amintit de perioada în care hârtia igienică se vindea pe sub mână și diverse obiecte le puteai cumpăra doar la pachet cu broșurile lui nea Nicu.

În final avem în casă câte ceva, și nu cred că o să murim de foame nici dacă rămânem cu 2 morcovi, 3 cartofi și o mână de orez. O să improvizez ceva ca să avem de mâncare măcar încă 3 zile.

Dar m-am asigurat să am și culori și hârtie. Panica începe în momentul în care tubul de ultramarin e pe final, nu mai am cărbune sau hârtia e din aceea prețioasă și nu-mi vine să o folosesc. Am și eu sechelele mele dintr-o perioadă în care era o aventură să faci rost de cele necesare să poți lucra, când ardeai toată noaptea la foc mic bețe din lemn de brad într-o cutie metalică în care se sterilizau seringi, întindeai singur pânza și îți mâzgăleai oalele cu clei de oase și oxid de zinc să-ți faci grundul care duhnea de parca locuiai la Glina.

Așa că în timp ce oamenii fugeau cu hârtia igienică și făina, eu aveam alte griji.

2. Cum să pui capcane prin casă colocatarilor?

Următorul pas este să-mi instalez șevaletul în drumul oamenilor din casă care circulă spre bucătărie. Sper să nu îi încurce noaptea în beznă și să îi găsesc proaspăt colorați. Încet-încet am scos din toate ungherele: pensule, culori, cărbune, pasteluri și tot ce m-am gândit eu că o să-mi trebuiască. Și par să fie tare multe dar încă mai cred că e doar spațiul mic. Iar o să fie o sufragerio-atelier. După ce trece balamucul asta mă apuc serios să-mi caut un atelier.

Acum în mijlocul sufrageriei tronează șevaletul, mapa cu hârtii este sub televizor, pe lângă pat am o planșetă cu schițele pentru un proiect, o cutie mare cu markere și, dacă stai pe fotoliu și vrei să te relaxezi riști să-ți bagi mâna în coșul cu acrilice. Nu căuta telecomanda. Cum nu o vezi? E între borcanul cu pensule și cutia cu cărbuni.

Vrei să mănânci la televizor? Ai o șansă bună să ai o masa îmbelșugată și colorată pentru că pisica a avut grijă să-și facă traseu în drum spre tava ta cu mâncare, peste paleta plină de culori.

Papucii tăi lasă niște urme artistice pe parchet? Și tu ai călcat peste niște culori la fel ca pisica. Oare verificai și tu ce mănânc?

3. Facem curățenie?

Într-o altă zi am spus că e un moment bun să fac curățenia de primăvară. Toată lumea spune că face curățenie zilele astea și am zis să mă conformez.

Am scos totul dintr-o debara plină de catrafuse din care eram hotărâtă să arunc măcar jumătate. Aiurea! Fiecare avea un rost. Cum să arunc fundalul negru? Ce dacă ocupă jumătate de valiză în care încape un om nu foarte flexibil? Am niște peruci, ce grozav! Cine știe ce idei îmi mai vin și la ce proiect o să-mi folosească. O altă valiză plină cu diverse țesături numai bune de meșterit ceva din ele sau de folosit la niște naturi statice. Oare pălăria asta de când e aici? Mi-am amintit, îmi trebuia la seria de portrete de acum vreo cinci ani. Niște coarne? Un bici? Avem și o cravașă. Cu astea ce mai e? Nimic special, obiecte normale în debaraua unei familii clasice. Aaaaaa, am și vreo două tricouri din liceu de care nu mă despart nici dacă vine Apocalipsa și o grămadă de pantofi cu toc pe care nu știu când o să-i mai port pentru că în relația fotograf-tocuri nu există dragoste. Dar lasă-i acolo că am mai folosit din ei la ședințele foto. Și tot așa până am pus la loc tot ce scosesem. Mai puțin o marionetă oaie care se va duce după perioada de izolare la nepoți și niște bascheți noi de-ai lui Adi care nu îi vin și tot stau degeaba pe acolo. Da, știu! Ai lui stau degeaba, ai mei ce fac? Fac bine! Iar o să aud că am transformat casa într-un atelier și nici macar debaraua nu a scăpat. Să spună merci că deocamdată n-am înghesuit și niște culori pe aici.

4. Se poate fără muzică?

NU! CATEGORIC NU! Am uitat să spun că 90% din timp am căștile în urechi. Le scot doar când cei din casă vor să-mi comunice ceva. Prefer să nu o facă dar cică mai socializăm atunci când mă întreabă pe unde e câte ceva. Știu că sunt maestru puzzle și într-un spațiu relativ mic am combinat o grămadă de lucruri care ar putea umple lejer o casă dublă cât asta. Revenim la muzică. Atunci când sunt la calculator am mereu niște muzică pregătită să-mi urle în urechi. Când mă mut pe pat am ipod-ul cu alte căști și indiferent dacă pictez, desenez sau citesc, mie îmi cântă diverși în cap. Sună telefonul? Evident că am alte căști, nu de alta dar să mai pot face ceva între timp. Cred că doar atunci nu ascult muzică. Am trecut prin toate genurile posibile. Noaptea evit să ascult muzici cu versuri ca să nu mă apuce cântatul și să se simtă vecinii invadați de lupi. În timpul zilei mi se fac semne și mi se spune sacadat: mor-măi, mor-măăăi! Bine, o să vă iau stegulețe să vă văd din timp cand mă dați pe silent.

5. Oare să mai și gătim?

Pe lângă turele de aerobic prin casă cu aspiratorul sau cu mopul, mai fac și mâncare. Asta tot din categoria nevasta în acțiune. Am uitat să spun că avem în dotare și una bucată soacră ce stă cuminte și așteaptă să plece acasă, să scape de noi. Dar trebuie hrănită și nu poate să mănânce pâine cu salam până scăpăm de virusache. Asta ziceam în primele zile. Între timp am revenit la sentimente mai bune față de mine. Parcă ziceam că în perioada asta am timp pentru mine, e o vacanță cu mine dar nu cu mine la cratiță. Deci nu îmi fac un nou bussines, sigur nu asta e alternativa.

6. Chiar trebuie să ne îndopăm?

Mai rău e că îmi e foame mai tot timpul. Înțeleg că e o stare pe care o reclamă mai multă lume. Bine că nu sunt unica, începeam să-mi fac griji. Așa că rezerva de gumă de mestecat e la mare preț. S-a dus naibii dieta pentru că văd în casă numai dulciuri, covrigei, sărățele, pentru vremuri grele, când oamenii se plâng că au acid la stomac și trebuie să ronțăie ceva. Nu sunt eu aceea dar ele există în casă și eu trebuie să le întâlnesc de câte ori dau o tură prin bucătărie. Mă bucur, înainte nu existau în peisaj, deschideam frigiderul, făceam bau și îl închideam să nu iasă frigul. Promit să nu mai cumpăr așa ceva în viața mea. Înghesui ca de obicei o farfurie cu ce o fi lângă tastatură și în timp ce lucrez, mai și mănânc.

7. Și totuși ce fac cu atâta timp liber?

Așa cum spuneam, lucrez toate fotografiile pe care nu apucasem să le termin și scap de grija lor. Ups, au zburat ca în povești vreo 3 zile și tot atâtea nopți. Și dacă mă gândesc bine tot mai am o restanță. Promit să o rezolv. Am o grămadă de harduri externe pline, tare-mi doresc să fac ordine și pe acolo dar cred că-mi trebuie încă vreo 4 săptămâni de izolare numai pentru asta.

Boierie maximă, dorm pe canapeaua din sufragerie și înainte să adorm mai bag un film sau citesc. Am o stivă maaare de cărți care mă așteaptă de ceva vreme. Unele sunt cu și despre fotografi sau fotografie, autori noi sau autori pe care îi iubesc și pe care i-am tot adăugat pe morman. Nu mai pun la socoteală și cărțile pe care îmi doresc să le recitesc. Se agravează situațiunea. Dar oare o să reușesc? Nu de alta dar m-a sunat o prietenă care mi-a propus o colaborare la un proiect nou. Nu are legătura cu fotografia ci cu meseria mea de dinainte când încă mai consideram că un fashion designer are ce face pe aceste meleaguri. Un proiect de dimensiunea acestuia presupune o grămadă de timp. Discuții lungi la telefon pentru a stabili cui te adresezi, bugetul disponibil pentru producție ca să ai habar cam cât de complicate pot să fie produsele și cam ce își dorește clientul. Apoi urmează o perioadă de documentare (care naiba mai e trendul, zău că în ultimii ani nu m-a interesat nici măcar cât mă interesa înainte acest subiect când eram nevoită să știu aceste informații, mereu m-am îmbrăcat cum mă tăia pe mine capul) și abia după asta mă apuc de schițe. A picat la fix, dacă venea propunerea asta în alte condiții nu cred că aveam când să mă ocup cum trebuie și de asta. Da, asta poate să fie o alternativă reală la fotografie chiar dacă nu credeam să mă mai întorc vreodată în zona de fashion.

La capitolul filme am rămas mult în urmă față de alte vremuri când știam tot ce mișcă în cinematografie. Țin minte că într-o discuție în urmă cu mulți ani cineva mi-a spus: înțeleg că ai reținut că regizorul e X, că în distribuție sunt Y, Z,T, W, dar pe tine poate să te întrebe omul care e toată lista de la finalul filmului, o să-mi spui și cine a cusut costumele și cine a ținut trusa la make-up. I-am răspuns că și tanti care dă cu mopul pe platou e importantă, de ce să nu o țină minte și pe ea cineva? Acum am și aici de recuperat. De la ultimul Oscar nu știu dacă am văzut 3 filme. Oare o să-mi ajungă timpul? Încep să intru în panică. O să se prelungească perioada asta de două săptămâni?

Una dintre activitățile zilnice e smotocirea și pupatul pisicii, personaj important în viața mea. Dacă nu ne alergăm prin casă atunci când ne jucăm, sigur o alerg eu să-i fac poze. Cu ce se nimerește, cu camera, cu telefonul. E un model prezent tot timpul și chiar dacă nu are chef pot să o conving cu câteva recompense delicioase. Până la sfârșitul izolării riscă să rămână fără blană. O să am un sfinx fake. Lucrăm, ne jucăm, lucrăm cu pisica pe tastatură, cu pisica în brațe, ne batem pe tastatură și pe mouse, cu pisica printre culori încercând să bea apa din borcanul cu pensule, dormind pe schițe și apoi alergând în așternuturi cu burta plină de pasteluri în toate culorile, etc. Deocamdată nu dă semne că nu m-ar mai suporta, dimpotrivă, stă lipită de mine ca marca de scrisoare.

 8. Poate să fie și niste sport?

După fotografia de eveniment și întâlnirile cu prietenii, cel mai dor îmi e de orele la piscină, îmi  lipsesc îngrozitor de tare. Cum rezolv asta? Mi-am amintit că am o grămadă de dvd-uri pentru x-box cu yoga, pilates,etc. Urmează să le folosesc după mult timp de când șterg praful de pe ele. Am saltele, greutăți și benzi elastice. O să mut jumătate casa doar ca să le strâng dar dau eu de ele. O să consider asta exercițiul de încălzire. Ca în orice casă respectabilă, am înghesuit pe unde nici nu visezi tot felul de lucruri. Cum era cu hamsterii care adună tot?

Sub canapeaua din sufragerie sunt niște stative pentru lumini, un trepied, două trepiede, trei…lăsați, niște fundaluri și cine mai știe ce. În dormitor sub pat e o mapă mare cu lucrări din liceu și din facultate, niște planșete și mama lui Ștefan cel Mare împreună cu o armată întreagă. O să aflu zilele astea ce e pe acolo. Redescoperirea obiectelor rătăcite prin casă, un alt beneficiu în perioada de izolare. Sub canapeaua din birou e mașina de fum, alte fundaluri, vreo 2 bidoane de 5L bucata cu lichid pentru mașina de fum, genți și rucsaci pentru scule (nu știu câte poșete mai am dar genți foto sunt fără număr), suluri cu lucrări din facultate, mapa cu schițele de la cursurile de anatomie artistică (ce a mai rămas din ele), un șevalet de câmp și încă multe trăncănele. Pe aici bănuiesc ca s-au ascuns și jucăriile necesare pentru exerciții. O să mut soacra o zi ca să fac săpături în acest sens sub patul ei.

Acum dacă am facut și sport, ce idei mai am?

9. Să socializăm?

De multă vreme mi-am propus să sun o gramadă de oameni cu care îmi tot propun să vorbesc și nu reușesc. Sunt prea puțini oamenii pe care pot să-i sun noaptea la 2.00 – 3.00 când îmi amintesc. Mi-am făcut o listă însă până să-i sun eu, m-au sunat ei. Doar o parte dintre ei e drept, dar mi-au furat startul. E tare drăguț când te caută lumea să întrebe ce naiba mai faci, tu de ce nu te deprimi și de ce hăhăi toată ziua pe FB. Păi stai să vezi, FB se deschide atunci când se deschide calculatorul și de câte ori fac o pauză mai bag o privire pe acolo și râd. Dacă plâng ce rezolv? Nu că mie nu îmi vine niciodată să plâng sau că nu mă pocnesc toate depresiile posibile.

Momentul cel mai distractiv al zilei e atunci când văd că sună telefonul cu facetime. Știu ce urmează să aud în următoarele secunde. “Anca meu, Ambantu (albastru, mi se trage de la păr), Anca e a mea, a meeeuuuu”, și doi drăcușori care râd și se bat pe telefon pentru mine. Două bucăți nepoți veseli, cu multe idei năstrușnice te scot din orice stare proastă și pot să fie o sursă de inspirație când te aștepți mai puțin. Chiar dacă nu putem să ne vedem acum decât așa, desenăm împreună, ne jucăm și dacă trebuie facem chiar și teme că n-ar fi prima dată. Oare să mă apuc să predau ore de desen și pictură online? Măcar în perioada asta de glorie încuiată în casă.

Sunt mai bine de 2 săptămâni de când stau în casă. Nu mă plictisesc. Nu m-am plictisit niciodată, habar n-am cum e și nici nu vreau să aflu. Îmi place cu mine. Ba chiar sunt momente când aș vrea să fiu doar eu cu mine. Dacă vreau să mă cert cu mine cum să fac? Cum îi explic soacrei că am o discuție serioasă cu mine și nu ne înțelegem? Bărbatul are și el căștile în urechi și e în lumea lui. Oare să-i montez și soacrei niște căști? Cred că dacă eram numai noi doi în casă ne întâlneam doar în drum spre frigider sau spre baie. Ne face bine la cap, asta e clar. Sunt în “vacanță” eu cu mine și deocamdată mă suport. Mai vedem ce o să fie.

Anca este fotograf de concerte și stăpână de blog de muzică bună, alături de soțul ei, Adi, mamă de pisică, mătușă și posesoarea unui păr de sirenă.

Pe măsură ce starea de urgență se prelungește iar perspectiva de a ieși din izolare și de a ne relua viața așa cum o știam se îndepărtează, devine tot mai clar că e nevoie să ne gestionăm cu atenție resursele și că e posibil să renunțăm la unele lucruri care ne mai țineau ancorați în normalitatea de dinainte de pandemie.

În contextul în care, deși banii sunt mai puțini, nevoile se mențin iar păstrarea obiceiurile rămâne obligatorie, pentru buna noastră stare mintală, poate e necesar să ne îndepărtăm cu doi pași de situația curentă și să schimbăm puțin paradigma. Dacă ne-am imagina că am ajuns într-un viitor paralel, în care nici pandemia, dar nici banii nu mai există, oare cum am face să ne asigurăm și cele necesare, și cele dorite? Simplu – prin troc sau, în limbaj de zilele noastre, barter. Practica de a face schimb de produse și / sau de servicii s-ar împământeni iar puținii bani rămași ar fi tratați ca obiecte de colecție.

(more…)