“Mă iubește, nu mă iubește, mă iubește, nu mă iubește”. Oare câte petale de flori rupte au căzut pe asfalt și au răspândit ecoul inimilor frânte, oare câte fete au ținut în palmele lor fine flori de tot felul și au sperat că vor afla răspunsul pe care-l căutau. Printre toate, mai adăugăm una la socoteală, pentru că și eu am făcut asta. În grădina bunicilor, pe munte, în casa părinților, cu flori de la ei, cu flori de la mine, cu flori necunoscute. O bună perioadă din viața am așteptat ca iubirea să-mi rezolve toate problemele, acea iubire romanțată care vine din exterior și, cu puterea unei baghete magice, rezolvă toate problemele. Începe cu cele emoționale, de atașament, de încredere în sine, de motivație, apoi le ia în ordine alfabetică și le rezolvă pe toate. Iar, la finalul vieții, vasul se golește de probleme și se umple de bine. Încă mai cred că iubirea are puterea să facă asta, doar că altfel de iubire, iubirea de sine. 

A trebuit ca 29 de ani să fiu absentă și să nu știu cu adevărat să mă bucur de iubire, iar un an să mă pierd, că să înțeleg că am nevoie să dau un restart la tot ce știam până acum și să încep să mă iubesc pe mine. Prin februarie anul aceasta, în parcul Izvor, în țarcul de câini unde ieșisem cu câteva prietene să lăsăm câini să fie liberi și să ne bucurăm de ei, sunt întrebată pe nepusă masă ce înseamnă pentru mine iubirea de sine. Și mă bâjbâi, mă blochez, mă șochez că nu știu ce să răspund. Îmi vin în minte câteva lucruri puerile, parcă mai bine nu le spun. În mintea mea începe o conversație alertă cu care abia țin pasul: să știi să te bucuri de lucruri mici îi răspund. Nu este mulțumită de răspunsul meu și întrebările continuă. Cum adică lucruri mici, eu le fac și nu simt că mă iubesc, îmi răspunde dilatandu-și pupilele de parcă ar vrea să vadă direct în mintea mea. Am mai înșirat câteva cuvinte care aveau greutatea unui puf în vânt. Cel puțin așa mi s-a părut atunci. Acum însă, mă simt pregătită să mă întorc imaginar în țarcul de câini și să răspund la întrebare. 

Pentru mine iubirea de sine înseamnă:

• Să-ți stabilești limite și să te ții de ele 

Pășesc cu emoții într-un salon de tatuaj și o caut pe Aria. O tipă pe care o consider suficient de talentată și creativă să-mi deseneze și tatueze pe brațul stâng ceva ce va rămâne veșnic cu mine. Vreau să am ferigi cu rădăcina, îi spun, să-mi aduc aminte că în viața personală am nevoie să mă comport ca ele să fiu fericită. Am nevoie să pun limite clare și să le comunic, în orice relație din viața mea. Ferigile sunt unele dintre cele mai sensibile plante de apartament, au nevoie de o cantitate exactă de lumină și de apă ca să reziste, altfel mor imediat. Asta se întâmplă când nu sunt lăsate libere, acolo unde îmbogățesc orice pădure sau poieniță. Ferigile stau acum pe brațul meu stâng și îmi amintesc zilnic că drumul spre iubirea de sine și spre fericire începe cu limite clare. Timpul meu nu este și timpul lui, creativitea mea nu este și creativitea lor, spațiul meu, nu este și spațiul lor. Credeam că dacă o să le spun oamenilor din jurul meu “Nu”, “nu pot”, “nu sunt pregătită”, “nu mă interesează”, “nu te pot ajuta acum”, “nu îmi mai scrie”, o să-i rănesc, o să-i dezamăgesc, dar spre surprinderea mea nu s-a întâmplat așa. Cred că 2021 a fost anul în care am spus cel mai des Nu sau Stop, Nu mai vreau asta și anul în care am avut cel mai mult timp pentru mine, să mă gândesc la planurile de viitor, să-mi aleg mai bine clienții, să mă apuc de o școală de coaching. Limitele m-au ajutat să mă conectez cu cel mai important om din viața mea, cu mine. 

• Să iei decizii ferme și să ți le asumi 

Am avut de multe ori coșmaruri cu deciziile. Cel mai des mi se repetă în minte momentul din școala generală, când profesoara de matematică mă scosese la tablă și mi-a dat să rezolv o împărțire mai dificilă. Acolo, în fața tablei negre și plină de praf de cretă, am petrecut mai bine de treizeci de minute. Scriam rezultatul exercițiului, îl ștergeam, scriam din nou, ștergem. Colegii din clasă îmi șopteau tot felul de răspunsuri care păreau mult mai bune decât ceea ce gândisem eu. Ora se încheiase, iar după cele zece minute de pauză,  eu eram încă acolo. Ațintită în fața tablei, scriam și ștergeam, de parcă mâna avea propriul creier care funcționa pe pilot automat. Când profesoara a intrat în clasă, s-a uitat cu blândețe la mine și m-a întrebat: Haide, ai luat o decizie? Aveam peste zece opțiuni de răspunsuri primite de la colegii mei, așa nu mai știam ce să fac. Am recalculat, am scris prima variantă și m-am dus înapoi în bancă. Bravo, mi-a spus ea, răspunsul este corect. Am trecut atunci prin cel mai mare calvar al meu, calvarul neîncrederii în propriile decizii. Poate că e mai simplu să ia alții decizii pentru noi, dacă ceva nu merge bine, ei sunt responsabili, iar noi scăpăm ca prin urechile acului, neatinși de vină. Ce am învățat însă este că deciziile asumate îți dau putere, mai pun o cărămidă la forul interior. O decizie asumată înseamnă o nouă cărămidă pusă cu mâinile tale, înseamnă o fundație mai puternică. 

• Să te ții de promisiune față de tine 

Era la Cluj, la TIFF, într-un cadru extrem de relaxat și creativ, iar eu nu puteam să dorm. Prietenii apropiați știu că somnul nu a fost niciodată o problemă pentru mine, ci din contră. Fac power naps de la 20 de ani și încă este o rutină de care mă țin și acum. În una dintre dimineți mă ridic din pat și abia îmi târăsc picioarele, ochii mă dor și am impresia că simt fiecare nerv, iar corpul îmi atârnă ca o rufă întinsă pe sârmă. Fetele din echipa NO.MAD mă observă și mă trag de limbă să afle ce s-a întâmplat cu mine. Două ore mai târziu îmi dau seama că de fapt sunt într-un burnout emoțional și ar trebui să îmi iau o pauză să mă recaliberz. Două luni mai târziu (adică final de septembrie) renunț la toți clienții, mă înscriu la o școală de coaching și plec la munte cu #nomadhub. Mi-am promis atunci că analizez ce îmi doresc cu adevărat și voi face asta, voi ține cont de ce simt. Cu fiecare promisiune ținută față de mine, cu atât simt mai mult iubire și înțelegere în jur.

• Să îți asculți corpul 

Obișnuiam să am dureri de spate, de gât, să mă simt încordată și tensionată. Nu făceam prea mult sport pentru că aveam impresia să nu sunt rezistentă la efort, că nu am mușchi, că nu am anduranță sau că nu sunt flexibilă. Nici nu știu de unde adunasem atâtea păreri despre corpul meu. La final de 2020 mi-am pus pe vision board o tipă în costum de baie roz cu brațe ferme și abdomen plat. Mi-am spus că până în vara lui 2021 vreau să simt că am forță în corp, vreau să simt că mă pot baza pe el. Am început să fac pilates zilnic, să alerg, să merg pe bicicletă, să sar coarda. Un an mai târziu corpul meu este într-o formă pe care nu am avut-o nici măcar la 20 de ani. Acum are forță, acum are anduranță, acum are brațe puternice și abdomen puternic. L-am ascultat, l-am îngrijit cu sport și în schimb m-a susținut în cele mai provocatoare momente. 

• Să îți alegi bine oamenii cu care-ți petreci timpul 

Iubesc să petrec timpul cu oamenii, mă inspiră să-i observ, analizez, să le descoper provocările și să încerc să-i înțeleg. Fiind însă o fire empatică le preiau stările și rămân cu ele, de multe ori dublându-mi îngrijorările. Pentru că am vrut să-mi ofer mai multă protecție, într-o zi am făcut o analiză a relațiilor mele de prietenie. Ce îmi aduce fiecare, cum îmi petrec timpul și cum mă simt după întâlnirea respectivă. Așa am ajuns să mă văd mai des cu anumiți oameni, mai rar cu alții și deloc cu unii. Cred că oamenii din jur  pot fi comparați cu mesele pe care le avem. Câteodată ne tentează să mâncăm la fast food și apoi regretăm și ne simțim rău, altădată, când alegem mese sănătoase și delicioase, suntem bucuroși pentru decizia noastră și corpul ne răsplătește pentru cum se simte. 

• Să alegi mai bine cum îți petreci timpul 

Mi se întâmplă des ca oamenii să se mire când află ce vârstă am. Paradoxul apare atunci când se uită cum arăt, le spun ce varsta am și ce am făcut până acum. Aud des “Doamne câte ai făcut până la 31 de ani”, “Arăți de maxim 25, dar ești mult mai matură.” Mă amuză copios, mai ales că nu cred că ar fi trebuit să iau alte decizii sau să fii făcut alte lucruri până la vârsta asta. Lucrurile au venit firesc spre mine și așa s-au aranjat. Am fost într-o continuă căutare, atrasă de nou și informații, așa că asta am făcut: am petrecut timp creând, ascultând, experimentând viața, trăind. Iar când trăiești autentic, nu te mai poți întoarce la o viață banală. Modul în care am ales să-mi petrec timpul, m-a adus unde sunt și sunt recunoscătoare că am ales să stau în casă citind, că am ales să plec la festivaluri chiar și când nu aveam așa de mulți bani, că am petrecut timp în liniște scriind și observând. Sunt ok să nu fiu la curent cu toate știrile de pe social media, atâta timp cât sunt la curent cu ce simt, cine sunt și ce vreau să fac. Deconectarea de exterior și conectarea la interior, este o altă metodă prin care se manifestă iubirea de sine. 

• Să-ți comunici așteptările și gândurile 

Citeam recent într-o carte că iubirea este de de fapt un act de voință, intenție și muncă. Că noi avem capacitatea de a iubi infit, dar intenția și atenția noastră este limitată. Putem iubi 100 de oameni, dar ne putem dedica atenția câtorva. Oamenii pe care alegem, îți respectă gândurile, deciziile și vor fi de acord să le comunici așteptările. Să fii conectat la tine și să știi clar ce așteptări ai din orice fel de relație, este un act de self love. 

• Să nu te mulțumești cu puțin 

În apartamentul în care locuiesc acum din București am o oglindă mare pe holul de la intrare. Oglindă pe care îmi scriu diverse mesaje, dansez sau mă privesc. Într-o zi, pe când petrecem timp în fața oglinzii, m-am văzut pentru prima dată cu ochii mei. Pe pielea întinsă am văzut deciziile grele pe care le-am luat până acum, situațiile tensionate, orele de muncă, întâlnirile cu clienții, tot ce am gândit pentru comunitate, orele petrecute scriind, planificând, visând, cursurile pe care le-am susținut. M-am uitat în ochii mei și mi-am spus: Wow, câtă experiență ai adunat, meriți mai mult. În aceeași lună mi-am mărit toate fee-urile pe care le aveam. 

• Să vorbești cu tine ca și cum ai vorbi cu omul de care îți este cel mai drag pe pământ

De ziua unei prietene bune mutate din țară i-am trimis toți cunoscuții urări video. Iubitul ei le-am pus împreună și i-a făcut un video amintire în care o celebram cu toții. Una dintre urările din video începea așa: “Arăt oribil astăzi, am și capul asta mare și cearcăne și m-am mai și îngrășat. Dar chiar și așa nasol cum arăt m-am filmat să-ți spun la mulți ani.” Mesajul a continuat mai bine de un minut cu expresii și cuvinte grele la adresa ei. M-am simțit tristă pentru acea fată și mi-ar fi plăcut să-i spun să fie mai blândă, să vorbească mai frumos, să se încurajeze și o să treacă peste perioada asta. De multe ori ne este mai ușor să fim buni cu oamenii din jur, să le oferim lor atenție, ascultare, grijă, să le oferim lor tot ce avem noi mai bun. Poate cu gândul că o să primim validare înapoi, iubire, atenție, cu gândul că o să primim înapoi orice, când putem să ni le oferim singuri. Nu cred că am vorbit vreodată așa cu mine, dar mi s-a întâmplat să gândesc, poate că nu merit, că nu sunt suficientă, că nu sunt capabilă, că nu am cum să reușesc. Tot la începutul anului 2021 am început să îmi pun afirmații, să fac journaling, să am un jurnal de recunoștință, lucruri care m-am făcut să fiu mult mai atentă la ce cuvinte aleg când îmi vorbesc sau mă descriu. Modul în care vorbești cu tine sau despre tine, arată cât de mult te iubești. 

• Să fii cel mai înfocat suporter al tău 

Eu: Aș vrea să îmi dau demisia să devin freelancer! 

Ei: Nu se poate, o să mori de foame. 

Eu: Vreau să-mi măresc fee-urile, să strâng bani și să călătoresc. 

Ei: Ai nevoie de cel puțin 5 ani să faci asta. 

Eu: Aș vrea să iau o pauză de la clienți, să mă recalibrez. 

Ei: E pandemie, o să mori de foame. 

De când mă știu m-am lovit mai mult de “Nu” și “Nu se poate”, decât de “Bravo, te susțin”. Iar pentru moment m-am simțit descurajată, singură, neînțeleasă. Apoi mi-am dat seama că oamenii din jurul meu îmi răspund din mintea lor, din limitele și fricile lor, nu din ale mele. Limitele mele sunt mai înalte, iar dacă vreau să le ating voi deveni cel mai mare suporter al meu. Acel fac înfocat care flutură steagul victoriei la orice oră din zi și din noapte, care aplaudă lovindu-și palmele cu putere, care îmi strigă numele cu gura larg deschisă până rămâne fără vocea, care sare când mă vede reușind, care are încredere în mine cu toată ființa lui și este pregătit să mă îmbrățișeze în zilele în care mă simt copleșită. 

Iubirea de sine este ca o formă de artă de care ai ocazia să te bucuri în fiecare zi. Viața ta devine filmul preferat pe care nu te saturi să-l privești, iar tu devii un personaj în care investești timp și emoții și de care îți este drag să-l privești cum cade, cum se ridică, cum speră, cum eșuează, cum visează, un personaj pe care îl iubești și cu care ești pregătit să-ți petreci restul vieții.

Dacă vrei să-mi povestești despre experiența ta cu dragostea de sine, mai ales de când ești freelancer, îmi poți trimite un mesaj aici.

Fotografie realizată de Cristina Voinea, freelancer fotograf din comunitatea NO.MAD căreia îi poți scrie aici.