Mă privește în ochi, mă atinge cu grijă pe umăr și îmi spune “mulțumesc pentru experiență”. Ne-am sincronizat zâmbetele și atunci mi-am dat seama că a fost o experiență pentru amândoi, pentru noi toți. Poate vocea lui a fost, de fapt, vocea tuturor freelancerilor cu care am împărțit casa în ultimele 14 zile. Sunt într-o perioadă în care toate lucrurile sunt în schimbare, mă simt prinsă într-un nisip mișcător care pare că nu mă lasă să întind mâinile după liana salvatoare. Un mulțumesc sincer și o privire blândă m-au făcut însă să văd că am și acel lucru stabil pe care-l căutăm, comunitatea. Uit, câteodată uit că freelancerii din comunitate au puterea să devină stâlpi, să mă susțină tacit, să fie tot timpul acolo dornici să ne revedem, să petrecem timp împreună. 

Ultimele 14 zile au fost la fel. Am locuit și muncit împreună din satul Viștea de Sus de la Casa de Vacanță Domestic. Și uite așa diminețile care la București păreau grele și obositoare, s-au transformat în dimineți lungi și pline de chef, chef de cuprins toată pădurea cu privirea și respirat aer cu poftă ca și cum ar fi prima dată când respir.

Viștea de Sus este un sat la poalele munților Făgăraș, munți spre care am alergat aproape în fiecare zi. Cu nasul roșu, coapsele înghețate și noroi pe adidașii negri care erau obișnuiți să alerge doar pe asfaltul din parcurile capitalei, am pășit ritmat pe potecile satului și am lăsat natura să devină parte din rutina noastră. La Viștea de Sus m-am simțit în fiecare zi iubită necondiționat: de pisicuța din fața casei și cei trei pui care abia așteptau să te trezești, de cățelul vecinei care își strecura capul printre gratiile gardului de fier doar să te salute, de sătenii cu care m-am sincronizat adesea pe ulițe, care fie îți ofereau binețe, fie nuci sau gogoși. 

Viștea de Sus a devenit pentru două săptămâni satul freelancerilor și asta am înțeles într-o zi la singura pizzerie din zonă când, ospătărița ne-a întrebat cu ochi curioși: “Voi sunteți freelancerii?” Ne-a văzut la Casa de Cultură din Orașul Victoria când, timp de două ore, le-am povestit copiilor despre ascultare, visuri, despre ce înseamnă să ieși din rând și despre freelancing. Ospătărița noastră blondă cu părul ondulat și ochi albaștri trecuse din rol de copil, în rol de adult, iar modul în care tasta pe telefon cu vârful unghiilor ascuțite m-a făcut să înțeleg că era un rol necesar. 

Când mi-a venit ideea de #nomadhub povesteam cu un prieten despre cum ar fi să lucrăm de la munte o perioadă mai lungă de timp, dar nu doar noi, să împărțim casa cu alți oameni care sunt mânați de aceleași visuri. Zis și făcut. Două luni mai târziu ne-am trezit că traficul din București a fost înlocuit de ciripitul păsărilor, mesele la restaurante de mâncăruri pregătite de freelancerii din casă, plimbările în parcurile aglomerate de plimbări prin pădure, hainele elegante de hanorace și bocanci, timpul petrecut pe social media de timp pentru povești și conexiuni. Mi-a fost teamă că nu ne vom înțelege sau că nu vom avea suficient spațiu sau poate că cineva nu va fi  mulțumit. Dar cine ar putea să nu fie mulțumit de o casă în care respectul, creativitatea și schimbul de idei sunt pe primul loc?

Am petrecut 14 zile la munte cu freelancerii din comunitate și am învățat de la fiecare câte puțin. Am ieșit din rolul de gazdă și mi-am dat voie să mă lasă inspirată de ei, de modul în care-și organizează ziua, cum își fac planuri, cum își văd viața, cum se lasă pierduți în dezbateri, cum visează, cum lucrează, cum gândesc. Am încetinit ritmul pentru 14 zile și am înțeles că întrebările multe pe care le am despre viață nu fac ca tot ce am creat să devină instabil, ci mai degrabă adaugă cărămizi noi la fundație. 

Mulțumesc freelancerilor care au participat la prima ediție #nomadhub, plănuim să mai facem asta. Dacă vreți să trăiți experiența lucratului și trăitului împreună, îmi puteți scrie oricând aici.